Lerul e noul negru

Atunci când Hruşcă a creat lumea, după cea de-a şasea lui colindă nu s-a odihnit, aşa cum poate aţi auzit la şcoală. În timpul celei de-a şasea colinde, a fost întrerupt de sine însuşi (nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit s-o facă), chiar în timp ce crea omul. După ce a reluat colinda, a observat că avea nişte spectatori. Crease nişte fiinţe asemănătoare lui, doar că niciuna nu avea părul atât de lung şi neted ca al lui, niciuna vreo tunică dintr-o lână mai fină, niciuna nu era născută în Maramureş sau măcar să aibă o chitară din care să ningă de fiecare dată când lovea strunele. În înţelepciunea sa infinită, Hruşcă şi-a dat seama că, precum colinda sa imperfectă, şi omul a fost creat imperfect. Deşi era în preajma Crăciunului, pe care îl inventase în timpul celei de-a patra colinde, el a fost cuprins de o tristeţe de nedescris. Avusese aşteptări mari de la cea de-a şasea colindă şi acum exista promisiunea faptului că nimeni altcineva nu va mai putea cânta colinde la fel de frumos ca el.

Cu mare greutate, şi-a luat chitara, făcută în întregime din omăt şi fire din barba lui Moş Crăciun, şi a început să cânte cea de-a şaptea colindă. Ciupitura lui era aspră, iar glasul tunător, aşa că din cea de-a şaptea colindă a fost creată cea de-a şaptea coardă la chitara lui din nea. Celei de-a şaptea corzi, Hruşcă i-a dat numele de Ler.  În trecerea ei din Nimic spre Creaţie, coarda a trecut prin întreg Universul, împărţind toate lucrurile vii sau nevii, bune sau rele, fermentatate sau dublu rafinate, în două categorii unice: Lerul şi non-Lerul. Lerul producea nesfârşită bucurie celor care îl descopereau, fiind însă condamnat să fie consumat încontinuu de activităţile, locurile sau persoanele anoste, ce aduc non-Ler. Iar Creaţia, fiind condamnată şi ea să evite înclinarea balanţei spre partea întunecată a Lerului.

Astfel, pe nesimţite, întreaga Creaţie s-a supus legilor nescrise ale Ler-ului, fiecare obiect a fost înzestrat cu Ler, respectiv non-Ler, fiecare persoană a  primit o doză de Ler, dar a fost şi condamnată să caute împlinirea, nivelul propriu de Ler ridicat, sau măcar constant. Fiind diferiţi, sistemul funcţionează, pentru că  fiecare obiect sau fiinţă e înzestrat cu Ler şi, aşa cum el caută să şi-l sporească, este, la rândul lui, căutat. Dar precum niciun Ler nu e la fel, nici noi nu suntem. În imperfecţiunea noastră, ne dorim să căutăm Ler-ul doar în lucrurile cu care mergem la sigur. Preferăm să fim comozi, să evităm pe cât se poate să avem de-a face cu non-Lerul, în căutarea mulţumurii de sine. Preferăm să mai lăsăm să ne scape ocazii, să mai lungim timpul până mai căutăm surse de fericire, să nu reflectăm sau să discutăm la timp despre ce ne nemulţumeşte, să aşteptam, să nu facem aşa cum, de fapt, simţim că ar trebui.

Hruşcă a privit cum creaţia sa devine din ce în ce mai puţin dispusă să facă eforturi pentru a fi mulţumită, cum a inceput să se încreadă din ce în ce mai puţin în propriile instincte, cum raţiunea supradimensionată a luat locul impulsului, cum oamenii au început să se mulţumească şi cu non-Ler, crezând că, de fapt, este altceva. De fapt, au început să se mulţumească doar cu mai puţin.

El însă a continuat să cânte colinde an de an, sperând să îi mai ajute pe cei care lipsa de Ler i-a făcut să nu-l mai deosebească de non-Ler nici măcar când era sub nasul lor. Sau chiar dacă îl recunosc, nu mai ştiu să-l lase să intre. Există un moment pentru fiecare sursă de Ler şi, aşa cum multora le plăcea să spună că au toată viaţa înainte, prea puţini se gândeau că n-o vor mai avea şi înapoi.

Şi acum, într-un registru mai “pour les connaiseurs”, să vedem câteva surse de Ler mai la îndemână:

- AlcooLER – după puteri, după nevoi, după  gust…

- ZbenguLER – asigura Ler din belşug, e esenţial să se întample cu chef

- DestrăbăLER – combinaţia de alcooLER şi zbenguLER, dar cu o mare varietate de efecte conexe

- NefiltLER – varietatea supremă a alcooLER-ului

- PastiLER – când te doare capul, sau când vrei să nu te doară capul de nimic

- FlutuLER – variaţii pe temă, produce efecte…hiLERe

- ShaLERma – generează şi Ler doar la ora potrivită, în locul potrivit, cu oamenii care trebuie

- ControLER – în funcţie de starea facturii la electricitate, sau de relaţia DJ-ului cu a sa mamă

- LERvenge – întrebaţi-o pe ViLERu

- OctoLERfest – principala sursă de nefiltLER

- The LER Song – întrebaţi-o pe LERlia despre şubă

- Hip-LERi – voi…vă ştiţi! Daca nu, vă spune LERdache ce şi cum

13 chestii pe care le recomand de Crăciun

1. Purtaţi haine groase, că e frig şi nu vreţi să boliţi în loc să vă gândiţi ce-o să faceţi de Revelion.
2. Nu vă mai gândiţi atâta la Revelion, că nu pleacă nicăieri. Şi nici voi, dacă mai întoarceţi pe o parte şi pe alta cele 3 opţiuni sigure, cele 3 potenţiale mişto, şi cele “n” variante imposibile, gândindu-vă care o fi cea mai bună. Toate sunt cam la fel. Dar nu vom afla niciodată, nu?
3. Luaţi, mâncaţi. Oricum o să vă plângeti de “mamă, cât m-am îngrăşat!” după sărbători, aşa că aţi putea la fel de bine să atentaţi cum ştiţi mai bine la rezerva strategică de colesterol pur de prin frigider.
4. Beţi, dar cu măsură. Măsura standard e cana de 250 sau 500 de ml. Nu există o limită la câte măsuri e indicat să consumaţi, depinde de ce beţi. Lichiorul de ouă sună intriguing…
5. Dacă nu aveţi lichior de ouă, încercaţi o bautură nouă anul acesta de Crăciun, ceva ce n-aţi mai băut înainte. Va fi cadoul meu moral pentru toţi cei care veţi încerca (ah..şi dacă aveţi vreo revelaţie în timpul sau după consum…please, do share!). Dacă nu şi nu, recomand berea nefiltrată, sau măcar ediţiile diverse pentru Crăciun, cocktail-urile cu vodka sau ceva chestii autohtone, uşor călduţe.
6. Dacă suntem în zona vicii… lăsaţi pachetele de ţigări deoparte, nu sunt bune de Crăciun. Încercaţi ţigările de foi, trabucurile, tutunul de rulat. Veţi simţi cu adevărat că e sărbătoare.
7. Dacă simţiţi magia sărbătorii sfinte, care vă aduce lumină şi pace în suflete, alături de cei dragi şi persoanele iubite… n-o mai împărtăşiţi cu alţii! Primim destul spam zilnic, şi nu apreciez în mod deosebit creşterea lui exponenţială pe 25 decembrie.
8. Dormiţi. Unul din lucrurile cu adevărat magice ale Crăciunului, e că poţi să dormi cât vrei, că orium nu-i pasă nimănui de tine. Ai mâncat? Mai mănânci? Nu? Mai odihneşte-te.
9. Nu ieşi din casă, măcar vreo zi. Crăciunul e o perioadă specială şi, ca atare, dacă eşti o persoană activă, mai ieşi din rutină. Dacă faci cinste sedentarismului, oricum nu te-ai urni de Crăciun nicăieri, din principiu. Ergo, nu trebuie să vă mai bateţi capul cu hainele groase.
10. Beţi Coca Cola, nu Pepsi. Trebuie să-i cinstim aşa cum se cuvine pe cei care au inventat Crăciunul. Vroiam să vă întreb, că am un lapsus: care era sărbătoarea aia religioasă, legată de naşterea lui Christ (Jesus, nu Craig)? Nu era tot prin decembrie?
11. Priviţi admirativ bradul împodobit. Chestionaţi-i utilitatea şi apoi puteţi să continuaţi să-l ignoraţi aşa cum aţi început în primele 10 minute de după ce l-aţi împodobit. Nu aveţi un brad? Nici eu. Sunt atât de trist, parcă nici nu e Crăciun fără…
12. Găsiţi pe cineva cu care să vă pupaţi sub vâsc, ca să vă aducă noroc. Ah…aia era pentru Revelion…
13. Nu vă mai gândiţi la Revelion.

DuranDuran – Perfect day

Despre plăceri

Coldplay – You only live twice; Green eyes.

De la ultimul entry s-au mai întâmplat lucruri care au conturat cele scrise nu de mult. Pe măsură ce decembrie-ul meu se apropie de final, planuri se mai dau peste cap, se mai conturează o prietenie, o alta se termină, mai alternează stările, şi concluziile se mai bat cap în cap, ceea ce nu e tocmai uşor de acceptat . Pe deasupra, ramificaţiile puse în lumină de tumultosul decembrie, adaugă perspective noi şi necesitatea de a face alegeri care să se potrivească. Confuzant până acum? Dacă nu pentru eventualii cititori, cu siguranţă pentru persoana întâi.

Spuneam nu de mult că există un moment pentru toate şi că ar trebui intuit şi exploatat atunci când devine evident, dacă nu anticipat, şi undeva, la un nivel foarte intim, ar trebui să existe conştiinţa necesităţii de a face ceva. Orice. Doar să nu fie trecut cu vederea, ignorant, încurajat prin pasivitate să ia proporţii şi să ne urmărească mult timp lipsa de reacţie care ar fi putut să fructifice un asemenea moment. În acest moment, mă gândesc la cât de accesibilă e fericirea, dacă faci totul în acord cu ce-ţi dictează  intuiţia, fără a afecta echilibrul destul de fragil al relaţiilor cu cei care-ţi sunt apropae, dacă eşti sincer cu tine însuţi şi faci alegeri pentru mai bine.

De curând mi s-a reamintit de un principiu atât de la îndemână: mai bine să regreţi alegerile făcute şi care n-au confirmat aşteptările, decât să regreţi că n-ai făcut aceleaşi alegeri când ai avut ocazia. În acelaşi registru, am avut şi o discuţie cu “dragă colegule”, în care am dezbătut puţin despre fericirea constantă, autosuficienţă sau doza de schimbare care ne ţine ‘’pe fază” în urmărirea fericirii. Şi despre micile plăceri pe care ni le permitem pentru a fi fericiţi. Nu fericirea pe termen lung sau într-o perspectivă mai îndepărtată, ci doza zilnică, sau necesară constant pentru a ne ridica (sau a ne întinde, mai nou) dimineaţa pe pat şi a simţi că suntem unde şi cum ne dorim în acest punct din viaţa noastră.

Acum câteva zile m-a cam luat gura pe dinainte, dar doar pe jumătate. Poate că nu suntem unicii artizani ai cursului pe care îl ia viaţa noastră, dar suntem cei care utilizăm impulsul, îi dăm direcţie şi sens, îl modelăm astfel încât să nu pierdem din vedere importanţa fericirii.

O noapte, sau un şir lung de nopti nedormite. Oboaseala de rigoare, dar satisfacţia unor discuţii târzii, acasă, sau în oraş la un ceai, într-un club, sau la o bere, dimineaţa la 6. O ţigară bună de foi, sau mai multe la rând rulate, sau la pachet. Un pic de alcool, sau mai mult, depinde de stare, dar cu o regularitate benefică pentru spirit. Prietenii, în fiecare zi, pentru unele din cele mai frumoase momente. Impulsuri de a face chestii trăznite (tot cu ei, tot zilnic) şi satisfacţia de a le exprima şi uneori duce la bun sfârşit: azi facem clătite? ai întors telefonul în furcă? ne bulgărim? mergem la mare? am luat proiectul? luăm la rând câteva concerte? câteva cluburi? mai dormim în noaptea asta? inside jokes, deghizări, reprezentaţii, planificăm ca să avem ce anula etc. Să citesc în autobuz. Să nu fiu singur. Să nu stau degeaba.

În astea îmi păstrez eu fericirea, şi fiindcă nu o ţin doar într-un singur loc, ferită de intervenţii din afară şi riscuri, mi-e mult mai uşor să am acces la ea mereu. Chiar şi când îmi e imposibil să controlez în totalitate ce mi se întâmplă. Nu am drumuri înfundate, am oportunităţi. Şi n-o să le las să  treacă în timp ce privesc impasibil. Eu iubesc micile plăceri.

Tentaţii

Faithless – Sunday 8PM

Într-o notă ceva mai introspectivă, azi am fost destul de abătut. Decembrie nu e numai despre celebrele beculeţe şi restul lucrurilor pe care le facem pentru că e vorba de Crăciun. Cu o regularitate îngrijorătoare, decembrie vine şi cu un aport de realitate, aşa cum nu eşti tentat să o remarci în alte perioade din an. Nu că ar aduce ceva nou, în afară de conştiinţa lucrurilor care îţi merg mai prost decât ţi-ai dori, a celor care te presează, te neliniştesc, te tulbură. Din prezent sau, uneori, din trecut, constaţi că există motive de îngrijorare chiar şi în aspectele care păreau să meargă bine, ce să mai zic de cele pe care le-ai tot amânat să le analizezi din motive evidente. Şi dacă te grăbeşti să tragi concluzii, rişti mult. Rişti ca, mânat de convingerea că îţi merge cum nu se putea mai prost sau, cel puţin, mai prost decât te aşteptai, să te panichezi şi să pierzi din vedere că poţi, că eşti capabil şi înzestrat să le faci faţă. Şi nu doar atât, dar şi să mai pui o piatră de hotar la acele aspecte esenţiale, care dacă ar putea fi cartografiate, ar fi harta caracterului tău, plus valoarea care o acumulezi inconştient.

Dar e decembrie, şi tot anul vine din urma ta, şi te presează cu îndatoririle de ultim moment, realizările parţiale, datoriile, scopurile neatinse, sau graba de a trage o linie subţire, la adăpostul căreia să te separi de tot până când trece perioada sărbătorilor. Problemele mele sunt mai importante şi mai greu de suportat decât ale oricui altcuiva, chiar şi decât ale tale, dragă cititorule. Pentru că sunt ale mele, pentru că mă macină să le rezolv, pentru că sub povara lor, covârşitoare uneori, nu pot să mă mai bucur de nimic aşa cum sunt în stare şi îmi doresc. Pentru că nu mai ştiu să fiu mulţumit şi să mă mai abandonez unei cauze, unui moment, lucrurilor care mă fac fericit în mod normal.

Dar nu, problemele mele nu sunt mai importante decât ale tale, decât ale oricui altcuiva. Pe toţi ne apasă câte ceva, şi din când în când e bine să asculţi, să reflectezi, să nu te grăbeşti să îţi măsori viitorul cu ocaua mică. Mi-am reamintit că am mai avut inima strânsă şi înainte, în faţa unor decizii grele, am mai simţit greutatea prea mare ca să-i pot face faţă şi să mă dedublez, să dau pe fast forward, să fug, să stau să aştept, să iau în piept orice pentru a fi cu toate puse în ordine. Dar astea nu merg, nu altfel decât în cele câteva momente de tentaţie pe care ţi le acordă promisiunea de a se rezolva de la sine. Eu ştiu, şi tu ştii la fel de bine, când e momentul să schimbi ce te nemulţumeşte. Efortul e mare, dar dacă nu-l faci la timpul potrivit (pe care îl simţi, îl intuieşti), cauza nefericirii tale va fi acolo, în toate aspectele cotidiene, te va conduce să faci şi alte greşeli. Te va ajunge din urmă în decembrie, când nu va mai fi singură, ci alături de toate celelate probleme pe care le-a antrenat.

Şi la mine e decembrie, şi am ignorat mai multe probleme decât mi-aş fi dorit acum. Dar sunt hotărât să nu mai trag o linie subţire de data asta, care să mă anestezieze până după revelion.  Sunt tentat să-mi aduc aminte că în definitiv, de mine depinde ce se va întâmpla de acum înainte.

It’s the most wonderful time of the year

Eşti prea singur şi camera e goală?

Eşti prea trist şi noaptea te înconjoară?

În jurul tău e o linişte ce doare?

Citeşti bloguri încet?

Cineva sigur a dat muzica mai tare!

Să vedem. E decembrie, e iarnă. Redundant, dar am mai prins şi tomnatice luni ale cadourilor. Deci a nins şi e frig. Ai văzut cam toate filmele care au cât de cât o legătură cu Crăciunul. Dacă n-ai văzut niciunul, înseamnă că măcar ţi-ai dorit să o faci. Ai ascultat şi o grămadă de melodii marca “It’s the most wonderful time of the year”. Ai luminiţe prin casă. Dacă ai noroc, e şi cald. Ai mâncat de vreo 7 ori, dar ai mai ronţăi ceva. Chiar şi tastatura, sau telecomanda par apetisante? Păi ce mai aştepţi? Mai ieşi şi tu din casă că o să-ţi crească un nas roşu, şi te convoacă Moş Crăciun să-i tragi sania, în ritmul ăsta de relanti. Sună bine? Păi hai să te ajut. Pe shuffle, câteva locuri unde să-ţi găseşti (ne)liniştea:

1. Club A – da, îl ştii şi tu. Îl ştiu chiar şi părinţii tăi. Nu-i problemă, n-o să-i întâlneşti acolo. Dar atât, în Club A n-ai nicio şansă să întâlneşti pe nimeni din care ţi-ar plăcea să te întâlneşti. N-ai nicio şansă să întâlneşti pe nimeni nici măcar din categoriile de oameni cu care ţi-ar plăcea să te întâlneşti. Doar dacă au ajus şi ei acolo accidental, ca şi tine, sau ca să mai piardă timpul până se mai eliberează prin alte locuri. Club A este leagănul civilizaţiei Luzărului de Club A, din care au luat naştere mai multe categorii de luzări. Nu mă înţelege greşit, nu eşti un luzăr dacă te duci prin Club A. Dar ai mari şanse să interacţionezi cu ciudata specie. Muzica…e aceeaşi. N-o ştii? Pe DC găseşti la download un folder numit “Muzica din Fire, Expirat şi Club A”. A apărut prin 2004, şi nu exisă update disponibil.

1. Revenge – leagăn al clubbing-ului fără taxă de intrare. Criza economică i-a lovit probabil din plin, fapt ceea ce explică economia la genuri muzicale vehiculate. Îţi plac reggae şi hip-hop? Baţi un dub step de calitate? Te ţine toată noaptea asta? Păi e numai bun pentru tine! Alternanţa plăcută auzului şi duşman de moarte a plictiselii şi-a cam luat tălpăşiţa de prin Revenge. Dar sunt mulţi care vin să bea bere în spaţiul micuţ de acolo, şi să fumeze. Muuult! Ocazional, populaţii migratoare de luzări de Club A îşi înfing privirea pierdută, poziţia statică, rânjetul sinistru şi paharul de orice din mână şi prin acest loc. Scopul lor este să-şi perpetueze specia. Dacă eşti fată, da – ei încercă să şi-o perpetueze prin mijloacele cunoscute de tine şi de preşcolarii de pretutindeni (cu ajutorul Internetului). Dacă eşti băiat…deja ai gena de luzăr, luptă ca să nu fii atras de partea întunecată a Forţei!
2. Control – hmm..uh…mmm…ah… E o muzică mai diversă şi mai nouă decât în locurile de pierzanie sus-amintite. Dar uneori e atât de variată, încât vei simţi nevoia să dai iama prin Revenge la un anumit punct. Câteodată n-o să mai ştii cum să te mai mişti pe muzica din Control, care deşi e variată, sună cam la fel în traducerile din sunet în mişcare. Partea bună e că dacă te duci după vreoun concert, ai şanse să găseşti într-un colţ stingher, unul dintre aplificatoarele de sunet şi să te joci la volum. Partea proastă e că nu mai poţi să te joci la ăla când se ia curentul. Caz în care poţi să rămâi şi să cânţi colinde. Românul…
3. The Silver Church – dacă prinzi un concert, ori te distrezi mult (pentru că trebuie să aştepţi să înceapă ceva timp) şi destul de bine, ori te ia cu durerea de cap de la sunet. Câteodată se aude foarte prost. Depinde de trupă şi sunetist. Dacă s-a terminat concertul, mai pleacă lumea şi e mai dezolant. Dacă ai noroc, poate prinzi o seară cu muzică mai bună şi rezişti până pleacă metroul.
4. El Grande Comandante – un fel de Club A considerabil mai mare. După ce treci de partea cu rătăcitul pe la vreounul dintre subsolurile aflate în dotare, găseşti oameni mulţi, fum de ţigări de foi, dar şi Doina, muzică menită să satisfacă mai multe gusturi deodată (au două niveluri) şi oameni mai diverşi. Cam la toate vârstele.
5. El Comandante – da, ăla din centrul vechi. Cam aglomerat şi el câteodată. Muzica e bună, dar se repetă la un moment dat. Chiar şi la mai multe momente date, depinde de câte ori te duci pe acolo. Sau când. Cei din El Comandante mai împrumută din când în când CD-uri (scuze, CD-ul) din Club A. Nu şi luzării atât de mult.
6. Crossroads – e ca o gură de aer curat. Sau o gură de fum curat (nu e foarte mult totuşi). Nu e foarte aglomerat, şi nu pentru că e foarte mic, sau preţurile sunt naşpa, sau din cauza muzicii. Cred că pentru că nu e foarte cunoscut. Nu vă zic unde e, că mie îmi place să merg pe-acolo şi să am loc să dansez. Muzica…ah…muzica. Ceva gen oldies goldies, dar bine aleasă şi cu potenţial de a te ţine în picioare până începe iar să se simtă tramvaiul trecând pe deasupra. Până acum, nu am văzut niciun luzăr de Club A călcând pe acolo, iar lumea vine să mai sufle în lumânările de pe tort, să danseze, să mai agaţe, să mai bea un cocktail, să se simtă bine. Şi bine face.
7. Iron City – e iarnă, poţi să mergi în siguranţă, ai bocanci în picioare. Nu de alta, dar şi ceilaţi au (şi nu doar iarna), şi e posibil să te cam calce pe degetele de la picoare, respectiv pe bătături. Dar doar la propriu. Muzica e bună de dansat, oamenii sunt ok, şi pentru o rockereală mai cu patos e numai potrivit locul. La fel, destul de înghesut. The more the merrier!
8. Oktoberfest – Ah! O! Uuuu! Iiii! Oktoberfest este cel mai potrivit loc din drumul tău spre metroul sau staţia de autobuz de la Unirii, pe la 6 dimineaţa. Nu ca să dansezi pe chillout, dar ca să te odihneşti puţin. E un fel de purgatoriu între club şi patul de acasă. Berea nefiltrată te mai trezeşte, şi dacă ţi s-a făcut foame de la atâta fum, au sandvişuri cu şniţel sau muşchi. Dacă n-ai chef de sandvişuri, la berea nefiltrată trebuie musai un borcan cu castraveciori muraţi. Dacă te-ai trezit bine de la asta, Revenge-ul e la subsol (aproximativ). Dacă nu-ţi mai arde de zbenguială, o să mergi acasă mai muţumit şi relaxat.
9. Fire, Expirat, B52, Suburbia & Co – n-am mai fost de mult. Au expirat?

Dragă cititorule, dacă ţi-e frică să ieşi din casă că ninge şi e frig, sau e criză, sau că e Băsescu peşedinte, pentru că eşti lacto-intolerant, sau că n-o să-l vezi pe Moş Crăciun când vine… du-te pe undeva prin locurile astea. Acolo nimic din toate astea nu mai contează. Să purcedem, aşadar!

Disclaimer: departe de mine gândul de a face reclamă cu perdea pentru aceste respectabile stabilimente. Mulţumiri sincere Alina, Lelia, Bzzz, Tudor, Laura, Andreea, Luzărilor din Club A & co pentru contribuţia voastră consistentă la cartarea acestor concluzii!

Inside jokes

Aveţi un déjà-vu, nu? Voi sunteţi un déjà-vu.

Şi da, tocmai am facut inside joke-ul pe care îl promitea titlul. Le avem cu toţii şi sunt destul de utile în a menţine o familiaritate aparte alături de cei care ne sunt prieteni. Adică, ce-ar fi o întâlnire de grup, fără de a zice ceva sau a face mişto de ceva total irelevant pentru oricine altcineva din afara grupului. Aţi observat vreodată cum un inside joke îşi creează o identitate proprie, doar în cadrul grupului de “iniţiaţi”? Aţi observat cum se propagă, ajungând să fie “a blast” şi, dacă e de calitate, să facă parte din reţeaua complexă de fire care ne leagă de cei dragi?

Dacă aţi observat asta deja, e interesant să vă gândiţi şi la propagarea de care vorbeam mai sus. Facem o glumă, ne leagă de o amintire dragă, de oamenii care erau de faţă când am făcut-o. Şi când am făcut şi gluma (îmi pare rău, nu m-am putut abţine…sunt un om rău, dar la urma urmei despre asta e post-ul). Şi chiar dacă nu eram de faţă când s-a făcut gluma, grupul o să spună de atâtea ori povestea ei sau, dacă nu are o poveste în spate, o să o repete de atât de multe ori, încât fiecare membru al grupului o să aibă sentimentul că îi aparţine.

În acelaşi timp, pe măsură ce “iniţiaţii” profită de râsul copios aferent, iar rândurile celor care cunosc substratul  o preiau şi replică, is not really the same să încerci să integrezi o glumă bună sau un catch phrase într-un cu totul alt grup, oricât de adaptabilă şi logică e expresia/ enunţul . Nu e la fel, şi deşi poate va produce nişte reacţii amuzate, lipsa background-ului o va face aproape imposibil de replicat cu aceeaşi valoare. Un fel de catâr.

Pot să va spun eu vouă “catâr”? Sau Gorlomi? Să-mi lărgesc eu cercul (de prieteni)? Mogoşoaia? Mazel Tov? Olé!

Update: Oh! Uh! Aaaaa!; Imi place!

La muriri

De fapt, titlu este “Lămuriri” şi entry-ul se referă la scurta mea activitate pe blog până în momentul de faţă.

Încep cu postul de alaltăieri, şi anume “Ceai”. S-a dorit să fie o primă incursiune în a scrie pe un blog. Pe al meu. Am mai avut tentative, dar niciodată nu mi s-a părut că ar merita citite (domeniul îl am de vreoun an). Reacţiile au fost bune, ceea ce mi-a dat o anumită doză de dorinţă de a mai scrie.

Aşadar… “Ceai” a fost un omagiu, o formă de mulţumire. Dar şi o parodie (în sensul bun al cuvântului, sau mă rog…în cel mai bun sens posibil). Fiecare început de propoziţie face parte dintr-un monolog conceput de Tudor, si pe care eu îl interpretez în cadrul spectacolului “Porno – 6 monoloage despre când nu îţi ţine nimeni de şase”, alături de 4 prieteni dragi ai mei. Deja am avut două reprezentaţii, primite foarte bine şi, alături de echipa acestui proiect artistic (suntem vreo 6) am trăit unele dintre cele mai frumoase momente de lucru în echipă, sacrificii, râs extrem, căutari interioare şi alte asemenea. Monologul meu se numeşte “Whiskey” iar eu l-am adaptat la contextul în care încep să scriu pe blog, cu o primă intervenţie mai mult spre amuzamentul colegilor de proiect şi apropiaţilor săi, decât spre a fi inteligibil pentru toată lumea. Să zicem că am fost mai zgârcit, mai “pentru cunoscători”. Promit să mă “pocăiesc” şi să nu mai fac. Va fi foarte uşor să vă daţi seama de hilarul situaţiei expuse, dacă veţi veni să vedeţi şi spectacolul cu textul original. Eu unul vă recomand cu multă căldură s-o faceţi. Când? Din ianuarie până în martie 2010. Unde? În Bucureşti prin locurile faine…va fi anunţat din timp. Nu aveţi cont de Facebook? Foarte rău, dar vor fi şi alte canale de a comunica detaliile organizatorice. Oricum, faceţi-vă cont de Facebook, dacă nu aveţi deja.

Lămuriri suplimentare poate ar mai trebui şi cu privire la autor şi motivele sale pentru acest blog. Ei bine, foarte pe scurt e că mă numesc George, mi se spune Jorj, sunt student, dar şi lucrez, şi am o viaţ­­ă care mă mulţumeşte la un nivel puţin peste mediu. Nu că sunt autosuficient, dar eu nu prea mă plâng de obicei. Peste tot e loc de mai bine, dar îmi place sa umplu din goluri pe parcurs, şi să văd partea plină a paharului. Blogul l-am pus la copt de mult, dar niciodată nu am avut impulsul suficient de puternic încât să-l fac public. Habar n-am cât de des sau cât de bine, sau despre ce o să scriu, dar presupun că n-am ce să stric dacă încerc. Am şi am avut surse de inspiraţie şi susţinători în acest demers eroic. N-o să-i numesc, îi găsiţi la Blogroll, şi le mulţumesc pe această cale.

Azi am fost la Ceainăria Cotroceni, pe care am redescoperit-o pa această cale, alături de prieteni buni. N-aţi fost încă acolo? Vă recomand cu aceeaşi căldură, încă înainte de a vă face contul de Facebook. Este vizavi de intrarea principală la Palatul Cotroceni, la un subsol de casă frumoasă. Puţine sunt locurile în Bucureşti unde poţi petrece o seară atât de liniştită şi relaxantă, la un ceai bun făcut cu simţ de răspundere. Nu uitaţi să lăsaţi un bacşiş gras la personalul ceainăriei. E criză pentru toată lumea.

În drum spre centrul vechi, după miezul nopţii, ne-am oprit la Kogălniceanu (piaţa, nu primul ministru) spre a ne ostoi foamea insatalată în ciuda turtei dulci glazurate de la ceainărie. Shaormeria de pe dreapta, cum mergi spre centru, a fost şi ea afectată de criză, iar o shaorma (această manea a mâncărurilor, după cum îi place lui Tudor să-i spună) nocturnă, în forma ei cea mai mare, costă doar 7 lei şi e bună. Bănuiesc că pe lângă acest preţ de criză (aşa scrie pe frontispiciu), intenţiile acţionarilor majoritari ai shaormeriei este sa-i scoată din business pe cei de la fast food-ul de vizavi. Dar asta e o altă poveste.

Oktoberfest este la fel de util în miez de noapte, şi te aşteaptă cu bere nefiltrată la halbă şi sandwich-uri de mai multe feluri. Chelneriţa care ne-a servit şi acum vreo lună este la fel de amabilă ca şi atunci, ceea ce face praf teoria cum că “este la început şi nu s-a blazat încă”, şi ne-a făcut să ne gândim dacă nu cumva este doar foarte pricepută la a câştiga bacşişuri mai grase. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar am regretat puţin gestul necugetat când m-am întors după pachetul de ţigări proaspăt deschis şi uitat pe masă, şi ea, având bacşişul pus la păstrare în siguranţă în borsetă, se jură că nu l-a văzut. Pe masa ei şedea un pachet care semăna izbitor cu al meu, conţinând o cantitate de tutun similară. Nu vă răzbunaţi totuşi pe personalul de la Cotroceni. Ele mi-ar da pachetul înapoi cu siguranţă.

Club A – Revenge. Cum le ştiţi. Poate un pic mai rău de atât. Din Club A am fost invitaţi politicos să ne căram pe la 4 (de către patron, m-am simţit onorat). Nu înţelegeţi greşit, noi şi restul de vreo 50 de suflete aciuate pe-acolo. Iar Revenge…muzica tradiţională de duminică dimineaţă…dar fiind oarecum luni. Oricum, Alina a avut dreptate. Ştiam şi eu în sinea mea că noaptea nu se va termina la 2.30, cu toate asigurările distinselor mele însoţitoare. Am plecat cu autobuzul acasă.

Deci…să ne bucurăm de lăcaşurile de desfrâu din centrul vechi şi să ne gândim mai puţin la ziua lungă de “a doua zi”. La urma urmei a meritat. Iar am râs cât pentru o săptămână. Care stă să înceapă. Ia să vedem ce se mai întâmplă…

Ceai

Am crescut în nişte vremuri dure. Poate pare greu de crezut, dar au existat vremuri când nu puteai să scrii pe blog aşa…când ţi se deschidea ţie calculatorul. Aşa, dacă erai înzestrat cât de cât cu imaginaţie, puteai să te chinui vreo 10 minute pe scaun, cu jurnalul în mână, până te eliberai…de gânduri. În rest, de cititori oricum nu prea aveai de unde să faci rost, şi pe Internet, la trendurile de atunci, nici nu se punea problema de blogging community. Forumuri poate, dar doar dacă ştiai site-uri. Aşa că atunci când am făcut rost de domeniul de la wordpress.com, am devenit rapid cel mai responsabil explorator al marii comunităţi de bloggeri. Toţi vroiau să-şi exprime opiniile de care făceau rost.

Cu ocazia asta, mi-au trecut prin mână tot felul de bloguri, cu tot felul de posturi. Îmi puneam alarmele de la cele 3 telefoane să sune în timpul nopţii, ca să mă trezesc şi să iau la mână cele mai noi bloguri, şi bineînţeles să le sortez pentru feed. Aş fi putut să mă iau după numărul de cititori, da…dar iese altfel treaba când citeşti cu ochii tăi. După 2 săptămâni, rar mai găseam vreoun blog care să-mi trezească interesul. Şi când mă gândesc că înainte de asta, după ce deschidem feederul, puteam sa iau o paulă de maxim 22’’ din faţa calculatorului.

Lista cu bloguri era atât de mare încât nu mai apucam să fac să fac şi altceva la computer. Ziua, la facultate de-abia mai puteam să ţin ochii deschişi. Ca să dorm cum trebuie măcar una din două nopţi, am injumătăţit, apoi am redus la o treime numărul blogurilor pe care le citeam, şi tot eram aglomerat. Îmi făcusem o lista de feed cu zeci de bloguri, iar de la bloggerii cei mai activi, făceam chiar şi compilaţii de preview-uri scurte la cele mai noi entry-uri.

Diferiti alţi cititori nu înţeleseseră prea bine conceptul de nişă: făceau commenturi la bloguri de politică, timp liber, shopping, sanătate, şi stricau piaţa cu comentariile lor de amatori, şi fără diacritice. Bineînţeles că mai devreme sau mai târziu un blogger nemulţumit le dădea ban. Eu n-am avut decât bloggeri multumiţi. Sau, mă rog…sufficient de mulţumiţi încât să nu simtă nevoia să recunoască în mod public faptul că, de fapt, commenturile mele le aduc cititori pe blog.

Devenisem un cunoscător, ştiam care sunt topicurile rare şi puteam să recomand bloggeri, subiecte, tag-uri, în funcţie de blog-entry-urile din trecut. Life&sex, artă, componente IT, jocuri noi, sfaturi medicale, nightlife & clubbing, slăbit, traininguri, politică, monden, personale, fotografie şi toate astea. Am privit industria blogului transformându-se încet încet de la articole ample la simple propoziţii, până când Ionuţ (care nu are antivirus) m-a rugat să-i pun la feed “Twitter”. Un blog despre ciripit, nu? Ei bine nu! Micro blogging. Poate că trebuia să ma las atunci, înainte să aflu despre live micro blogging, daily twittamin, retweet, adtwitted, celebritytweet, twalking, twight sau tweetcloud. Poate că trebuia să înţeleg că este un semn şi să-mi păstrez inocenţa de cititor de bloguri şi feed-ul cât de cât curat.

Marcel (Marcelluş cum îl ştiu prietenii) a vrut totuşi să facă pe deşteptul şi s-a plâns pe bloguri despre comment-urile mele. Ceea ce nu ştia el este că lui Bozo de la toybozo.com îi plăceau commenturile despre manga, iar lui Teo comentariile mele despre tochituri si ciorbe de perişoare. Aşa că Marcelluş a aflat repedede la Doru T., că linia de cod a unui web-developper este un instrument ce oferă multe posibilităţi, şi că pentru unele dintre ele este mult mai uşor să foloseşti vaselină.

Eram pe val…în fond, cui îi mai pasă de job şi experienţe reale când poţi să citeşti bloguri. Ca să pot face faţă fluxului de feed-uri, mi-am luat un stick Internet de la Vodafone. Era un rahat, dar cu el puteam să citesc blog-entry-uri sau tweet-uri şi la facultate. Pe loc era mult mai uşor de urmărit, dar chiar şi aşa feed-urile se înghesuiau. Micro blogging-ul era noul trend, iar fetele, ca nişte urmăritoare de trend, nu au întârziat să capete interes pentru aşa ceva. Nu o să vă vină să credeţi câte fete mi-au cerut să le fac bloguri sau conturi de twitter. Întrebarea este: puteam eu să le cer bani fetelor? Puteam, dar doar celor nepricepute. Celelalte se lăsau tag-uite puţin, sau se adăugau reciproc la blogroll, în timp ce eu le urmăream ca un adevărat web developer ce devenisem.

Să le obişnuiesc pe fete să facă blogging este cea mai mişto chestie pe care am făcut-o vreodată. Nu neaparat în sine, cât pentru că a deschis calea către altceva: petrecerile twitter. Când rămânea cineva singur acasă, ne strângeam cu toţii la el şi ne dădeam unii altora mesaje pe twitter. Mulţi veneau cu laptopurile, dar în învălmăşeala aia de zgomote sintetizate de taste, miros de radiatoare şi coolere, şi notificări la feeder, cu greu iţi mai dădeai seama ale cui sunt entry-urile care iţi apar la feed, sau dacă măcar aparţin mâinii care se joaca pe tastatura laptopului tau. Probabil că nu, dar cui îi mai păsa?!

Într-o dimineaţă Elena – gazda, mă trezeşte cu un pahar de apă peste ochi. Aşa că îl dau jos pe Mac, mă închei la guler şi o ameninţ că îi bag malware pe blog. “Taci mă” – îmi spune. “Hai să-ţi arăt ceva”. Şi mă duce în baie. Adia, fata albinoasă de la etajul 8, pe care ai ei o duceau în fiecare duminică la cercul literar, a venit la prima ei tweet-party în urmă cu vreo 3 luni. Prietenul ei (I se spunea Fugaro) era web designer şi, când după vreo 2 ani de relaţie ea a revendicat scaunul lui din faţa calculatorului, el s-a ridicat şi a fugit din cameră nervos.

Îi invitasem de câteva ori pe amândoi la mine în cameră înainte de asta. Îmi plăcea faţa ei de copil cuminte, şi cum îmi cerea câte ceva, de parcă eu aş fi fost stăpânul ei. Dar eu aveam de scris commenturi si tweet-uri, nu aveam timp să fiu stăpânul cuiva. Mi-a părut rău, pentru că era frumoasă. Bine, era dementă. Dar prietenii mei Tweetdeck si RSS Feed m-au consolat şi mi-au zis că mai bine mă concentrez pe comunitatea blogging. Oricum, era din ce in ce mai greu de făcut diferenţa între live feed şi realitate.

Adia, dezamăgită de abilităţile ei de web designer şi abandonată de prietenul ei agil şi violent, stă aşezată pe podeaua din baie, cu spatele încovoiat, cu privirea fixată în ecranul laptopului, frecând tastatura obsesiv. Surescitată, nedormită şi rănită în orgoliu, scrie tweeturi şi de pe display-ul laptopului ei se preling feed-uri de la alti useri. Din când în când mai scrie şi commenturi pe bloguri şi de la asta, pe display străluceşte o aură de notificări şi reply-uri. Adia de la etajul 8. Un anti-înger. Şi când mă gândesc că eu i-am făcut contul de Twitter.

Am pus-o pe Elena să cheme un IT-ist şi eu am început să-i închid ferestrele de pe display, şi brusc mi-am dat seama că nu mai tastează. M-am gândit să o impulsionez cumva, dar cine ar da retweet la aşa ceva. M-am mulţumit să-i mai şterg nişte widgeturi de pe blog şi să-i mai dau “accept” la niste followeri pe Twitter şi am lasat-o acolo pe podeaua din baie. Se pare că dacă dormi nopţile, nu poţi să vezi adevăratul potenţial IT din cineva. Adia de la etajul 8 n-a cedat atunci, deşi noi asta am fi crezut. A devenit programator abia peste vreo două zile.