Ceai

Am crescut în nişte vremuri dure. Poate pare greu de crezut, dar au existat vremuri când nu puteai să scrii pe blog aşa…când ţi se deschidea ţie calculatorul. Aşa, dacă erai înzestrat cât de cât cu imaginaţie, puteai să te chinui vreo 10 minute pe scaun, cu jurnalul în mână, până te eliberai…de gânduri. În rest, de cititori oricum nu prea aveai de unde să faci rost, şi pe Internet, la trendurile de atunci, nici nu se punea problema de blogging community. Forumuri poate, dar doar dacă ştiai site-uri. Aşa că atunci când am făcut rost de domeniul de la wordpress.com, am devenit rapid cel mai responsabil explorator al marii comunităţi de bloggeri. Toţi vroiau să-şi exprime opiniile de care făceau rost.

Cu ocazia asta, mi-au trecut prin mână tot felul de bloguri, cu tot felul de posturi. Îmi puneam alarmele de la cele 3 telefoane să sune în timpul nopţii, ca să mă trezesc şi să iau la mână cele mai noi bloguri, şi bineînţeles să le sortez pentru feed. Aş fi putut să mă iau după numărul de cititori, da…dar iese altfel treaba când citeşti cu ochii tăi. După 2 săptămâni, rar mai găseam vreoun blog care să-mi trezească interesul. Şi când mă gândesc că înainte de asta, după ce deschidem feederul, puteam sa iau o paulă de maxim 22’’ din faţa calculatorului.

Lista cu bloguri era atât de mare încât nu mai apucam să fac să fac şi altceva la computer. Ziua, la facultate de-abia mai puteam să ţin ochii deschişi. Ca să dorm cum trebuie măcar una din două nopţi, am injumătăţit, apoi am redus la o treime numărul blogurilor pe care le citeam, şi tot eram aglomerat. Îmi făcusem o lista de feed cu zeci de bloguri, iar de la bloggerii cei mai activi, făceam chiar şi compilaţii de preview-uri scurte la cele mai noi entry-uri.

Diferiti alţi cititori nu înţeleseseră prea bine conceptul de nişă: făceau commenturi la bloguri de politică, timp liber, shopping, sanătate, şi stricau piaţa cu comentariile lor de amatori, şi fără diacritice. Bineînţeles că mai devreme sau mai târziu un blogger nemulţumit le dădea ban. Eu n-am avut decât bloggeri multumiţi. Sau, mă rog…sufficient de mulţumiţi încât să nu simtă nevoia să recunoască în mod public faptul că, de fapt, commenturile mele le aduc cititori pe blog.

Devenisem un cunoscător, ştiam care sunt topicurile rare şi puteam să recomand bloggeri, subiecte, tag-uri, în funcţie de blog-entry-urile din trecut. Life&sex, artă, componente IT, jocuri noi, sfaturi medicale, nightlife & clubbing, slăbit, traininguri, politică, monden, personale, fotografie şi toate astea. Am privit industria blogului transformându-se încet încet de la articole ample la simple propoziţii, până când Ionuţ (care nu are antivirus) m-a rugat să-i pun la feed “Twitter”. Un blog despre ciripit, nu? Ei bine nu! Micro blogging. Poate că trebuia să ma las atunci, înainte să aflu despre live micro blogging, daily twittamin, retweet, adtwitted, celebritytweet, twalking, twight sau tweetcloud. Poate că trebuia să înţeleg că este un semn şi să-mi păstrez inocenţa de cititor de bloguri şi feed-ul cât de cât curat.

Marcel (Marcelluş cum îl ştiu prietenii) a vrut totuşi să facă pe deşteptul şi s-a plâns pe bloguri despre comment-urile mele. Ceea ce nu ştia el este că lui Bozo de la toybozo.com îi plăceau commenturile despre manga, iar lui Teo comentariile mele despre tochituri si ciorbe de perişoare. Aşa că Marcelluş a aflat repedede la Doru T., că linia de cod a unui web-developper este un instrument ce oferă multe posibilităţi, şi că pentru unele dintre ele este mult mai uşor să foloseşti vaselină.

Eram pe val…în fond, cui îi mai pasă de job şi experienţe reale când poţi să citeşti bloguri. Ca să pot face faţă fluxului de feed-uri, mi-am luat un stick Internet de la Vodafone. Era un rahat, dar cu el puteam să citesc blog-entry-uri sau tweet-uri şi la facultate. Pe loc era mult mai uşor de urmărit, dar chiar şi aşa feed-urile se înghesuiau. Micro blogging-ul era noul trend, iar fetele, ca nişte urmăritoare de trend, nu au întârziat să capete interes pentru aşa ceva. Nu o să vă vină să credeţi câte fete mi-au cerut să le fac bloguri sau conturi de twitter. Întrebarea este: puteam eu să le cer bani fetelor? Puteam, dar doar celor nepricepute. Celelalte se lăsau tag-uite puţin, sau se adăugau reciproc la blogroll, în timp ce eu le urmăream ca un adevărat web developer ce devenisem.

Să le obişnuiesc pe fete să facă blogging este cea mai mişto chestie pe care am făcut-o vreodată. Nu neaparat în sine, cât pentru că a deschis calea către altceva: petrecerile twitter. Când rămânea cineva singur acasă, ne strângeam cu toţii la el şi ne dădeam unii altora mesaje pe twitter. Mulţi veneau cu laptopurile, dar în învălmăşeala aia de zgomote sintetizate de taste, miros de radiatoare şi coolere, şi notificări la feeder, cu greu iţi mai dădeai seama ale cui sunt entry-urile care iţi apar la feed, sau dacă măcar aparţin mâinii care se joaca pe tastatura laptopului tau. Probabil că nu, dar cui îi mai păsa?!

Într-o dimineaţă Elena – gazda, mă trezeşte cu un pahar de apă peste ochi. Aşa că îl dau jos pe Mac, mă închei la guler şi o ameninţ că îi bag malware pe blog. “Taci mă” – îmi spune. “Hai să-ţi arăt ceva”. Şi mă duce în baie. Adia, fata albinoasă de la etajul 8, pe care ai ei o duceau în fiecare duminică la cercul literar, a venit la prima ei tweet-party în urmă cu vreo 3 luni. Prietenul ei (I se spunea Fugaro) era web designer şi, când după vreo 2 ani de relaţie ea a revendicat scaunul lui din faţa calculatorului, el s-a ridicat şi a fugit din cameră nervos.

Îi invitasem de câteva ori pe amândoi la mine în cameră înainte de asta. Îmi plăcea faţa ei de copil cuminte, şi cum îmi cerea câte ceva, de parcă eu aş fi fost stăpânul ei. Dar eu aveam de scris commenturi si tweet-uri, nu aveam timp să fiu stăpânul cuiva. Mi-a părut rău, pentru că era frumoasă. Bine, era dementă. Dar prietenii mei Tweetdeck si RSS Feed m-au consolat şi mi-au zis că mai bine mă concentrez pe comunitatea blogging. Oricum, era din ce in ce mai greu de făcut diferenţa între live feed şi realitate.

Adia, dezamăgită de abilităţile ei de web designer şi abandonată de prietenul ei agil şi violent, stă aşezată pe podeaua din baie, cu spatele încovoiat, cu privirea fixată în ecranul laptopului, frecând tastatura obsesiv. Surescitată, nedormită şi rănită în orgoliu, scrie tweeturi şi de pe display-ul laptopului ei se preling feed-uri de la alti useri. Din când în când mai scrie şi commenturi pe bloguri şi de la asta, pe display străluceşte o aură de notificări şi reply-uri. Adia de la etajul 8. Un anti-înger. Şi când mă gândesc că eu i-am făcut contul de Twitter.

Am pus-o pe Elena să cheme un IT-ist şi eu am început să-i închid ferestrele de pe display, şi brusc mi-am dat seama că nu mai tastează. M-am gândit să o impulsionez cumva, dar cine ar da retweet la aşa ceva. M-am mulţumit să-i mai şterg nişte widgeturi de pe blog şi să-i mai dau “accept” la niste followeri pe Twitter şi am lasat-o acolo pe podeaua din baie. Se pare că dacă dormi nopţile, nu poţi să vezi adevăratul potenţial IT din cineva. Adia de la etajul 8 n-a cedat atunci, deşi noi asta am fi crezut. A devenit programator abia peste vreo două zile.

Explore posts in the same categories: Arta, intr-o forma sau alta, D-ale noastre