La muriri

De fapt, titlu este “Lămuriri” şi entry-ul se referă la scurta mea activitate pe blog până în momentul de faţă.

Încep cu postul de alaltăieri, şi anume “Ceai”. S-a dorit să fie o primă incursiune în a scrie pe un blog. Pe al meu. Am mai avut tentative, dar niciodată nu mi s-a părut că ar merita citite (domeniul îl am de vreoun an). Reacţiile au fost bune, ceea ce mi-a dat o anumită doză de dorinţă de a mai scrie.

Aşadar… “Ceai” a fost un omagiu, o formă de mulţumire. Dar şi o parodie (în sensul bun al cuvântului, sau mă rog…în cel mai bun sens posibil). Fiecare început de propoziţie face parte dintr-un monolog conceput de Tudor, si pe care eu îl interpretez în cadrul spectacolului “Porno – 6 monoloage despre când nu îţi ţine nimeni de şase”, alături de 4 prieteni dragi ai mei. Deja am avut două reprezentaţii, primite foarte bine şi, alături de echipa acestui proiect artistic (suntem vreo 6) am trăit unele dintre cele mai frumoase momente de lucru în echipă, sacrificii, râs extrem, căutari interioare şi alte asemenea. Monologul meu se numeşte “Whiskey” iar eu l-am adaptat la contextul în care încep să scriu pe blog, cu o primă intervenţie mai mult spre amuzamentul colegilor de proiect şi apropiaţilor săi, decât spre a fi inteligibil pentru toată lumea. Să zicem că am fost mai zgârcit, mai “pentru cunoscători”. Promit să mă “pocăiesc” şi să nu mai fac. Va fi foarte uşor să vă daţi seama de hilarul situaţiei expuse, dacă veţi veni să vedeţi şi spectacolul cu textul original. Eu unul vă recomand cu multă căldură s-o faceţi. Când? Din ianuarie până în martie 2010. Unde? În Bucureşti prin locurile faine…va fi anunţat din timp. Nu aveţi cont de Facebook? Foarte rău, dar vor fi şi alte canale de a comunica detaliile organizatorice. Oricum, faceţi-vă cont de Facebook, dacă nu aveţi deja.

Lămuriri suplimentare poate ar mai trebui şi cu privire la autor şi motivele sale pentru acest blog. Ei bine, foarte pe scurt e că mă numesc George, mi se spune Jorj, sunt student, dar şi lucrez, şi am o viaţ­­ă care mă mulţumeşte la un nivel puţin peste mediu. Nu că sunt autosuficient, dar eu nu prea mă plâng de obicei. Peste tot e loc de mai bine, dar îmi place sa umplu din goluri pe parcurs, şi să văd partea plină a paharului. Blogul l-am pus la copt de mult, dar niciodată nu am avut impulsul suficient de puternic încât să-l fac public. Habar n-am cât de des sau cât de bine, sau despre ce o să scriu, dar presupun că n-am ce să stric dacă încerc. Am şi am avut surse de inspiraţie şi susţinători în acest demers eroic. N-o să-i numesc, îi găsiţi la Blogroll, şi le mulţumesc pe această cale.

Azi am fost la Ceainăria Cotroceni, pe care am redescoperit-o pa această cale, alături de prieteni buni. N-aţi fost încă acolo? Vă recomand cu aceeaşi căldură, încă înainte de a vă face contul de Facebook. Este vizavi de intrarea principală la Palatul Cotroceni, la un subsol de casă frumoasă. Puţine sunt locurile în Bucureşti unde poţi petrece o seară atât de liniştită şi relaxantă, la un ceai bun făcut cu simţ de răspundere. Nu uitaţi să lăsaţi un bacşiş gras la personalul ceainăriei. E criză pentru toată lumea.

În drum spre centrul vechi, după miezul nopţii, ne-am oprit la Kogălniceanu (piaţa, nu primul ministru) spre a ne ostoi foamea insatalată în ciuda turtei dulci glazurate de la ceainărie. Shaormeria de pe dreapta, cum mergi spre centru, a fost şi ea afectată de criză, iar o shaorma (această manea a mâncărurilor, după cum îi place lui Tudor să-i spună) nocturnă, în forma ei cea mai mare, costă doar 7 lei şi e bună. Bănuiesc că pe lângă acest preţ de criză (aşa scrie pe frontispiciu), intenţiile acţionarilor majoritari ai shaormeriei este sa-i scoată din business pe cei de la fast food-ul de vizavi. Dar asta e o altă poveste.

Oktoberfest este la fel de util în miez de noapte, şi te aşteaptă cu bere nefiltrată la halbă şi sandwich-uri de mai multe feluri. Chelneriţa care ne-a servit şi acum vreo lună este la fel de amabilă ca şi atunci, ceea ce face praf teoria cum că “este la început şi nu s-a blazat încă”, şi ne-a făcut să ne gândim dacă nu cumva este doar foarte pricepută la a câştiga bacşişuri mai grase. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar am regretat puţin gestul necugetat când m-am întors după pachetul de ţigări proaspăt deschis şi uitat pe masă, şi ea, având bacşişul pus la păstrare în siguranţă în borsetă, se jură că nu l-a văzut. Pe masa ei şedea un pachet care semăna izbitor cu al meu, conţinând o cantitate de tutun similară. Nu vă răzbunaţi totuşi pe personalul de la Cotroceni. Ele mi-ar da pachetul înapoi cu siguranţă.

Club A – Revenge. Cum le ştiţi. Poate un pic mai rău de atât. Din Club A am fost invitaţi politicos să ne căram pe la 4 (de către patron, m-am simţit onorat). Nu înţelegeţi greşit, noi şi restul de vreo 50 de suflete aciuate pe-acolo. Iar Revenge…muzica tradiţională de duminică dimineaţă…dar fiind oarecum luni. Oricum, Alina a avut dreptate. Ştiam şi eu în sinea mea că noaptea nu se va termina la 2.30, cu toate asigurările distinselor mele însoţitoare. Am plecat cu autobuzul acasă.

Deci…să ne bucurăm de lăcaşurile de desfrâu din centrul vechi şi să ne gândim mai puţin la ziua lungă de “a doua zi”. La urma urmei a meritat. Iar am râs cât pentru o săptămână. Care stă să înceapă. Ia să vedem ce se mai întâmplă…

Explore posts in the same categories: D-ale noastre, Locuri